Patologia pragului de vârstă se poate împărţi în două categorii: „absenţa pragului de vârstă” şi „reuşita vârstei”. Dacă ar fi să sintetizam, am putea spune că tema „pragului de vârstă” este una a vieţii şi a morţii, a întrebării eterne: cine sunt eu?. Sau, cum spune cântecul: „Ce caut eu în viaţa mea?”.
Când intri dintr-o camera în alta, pragul este mereu la uşă, la limita dintre un „afară” şi un „înăuntru”. Când nu ne mai referim la spaţiu, ci la timp, problema este cum faci să treci dintr-un „trecut” într-un „viitor”. Noi avem un sistem zecimal de măsurare a timpului − vârstele rotunde sunt aniversate în mod deosebit, centenarul permite comemorări. Dimitrie Cantemir propunea un sistem diferit – la fiecare 7 ani apare o schimbare – la 7, 14, 21 etc. Vom încerca să ne referim la patologia pragului de vârstă.
Nemuritorii
Nemuritorul este tipul de persoană pentru care pragul de vârstă nu contează. Că are 20, 30, 40 de ani, pentru el pare la fel. El este tipul de persoană care nu are o percepţie a timpului şi se poartă ca atare. Nemuritorul neagă complet că va veni un timp în care va apărea ideea morţii. Iar atât timp cât neagă moartea, el va fi într-o eternitate care nu justifică vreo acţiune semnificativă. Ce poate să facă? În primul rând, să accepte gândul neplăcut al unei morţi, cândva, şi să se concentreze pe timpul existent.
Adolescenţii, rataţi sau eterni
Adolescenţi rataţi sau eterni – unul dintre cele mai semnificative praguri de vârstă este trecerea în adolescenţă. În această perioadă, începi mai mult să te simţi o persoană, o entitate autonomă şi, în acelaşi timp, eşti şi într-o familie. Cândva, erau ritualuri de iniţiere, nu întâmplător bacalaureatul se numea examen de maturitate.
Relatia dintre parinti si adolescenti
Aici sunt două problematici centrale − cea a intrării în adolescenţă şi cea a ieşirii din adolescenţă. Prima ţine de funcţionarea familiei şi de cât de mult permit părinţii intrarea în adolescenţă, iar ieşirea din adolescenţă este mai mult o problemă individuală. Soluţia pentru părinţi ar fi să se întrebe: „ce copil îmi doresc să cresc, unul care să plece pe drumul lui sau unul care să stea cu mine?”, iar pentru copil: „care sunt idealurile mele, ce îmi doresc să fac?”.
Tinereţe fără bătrâneţe
Tinereţea se caracterizează printr-o mare energie care se consumă în relaţii, profesii, experimentări de tot felul. Când această perioadă durează prea mult, persoana nu reuşeşte să mai facă altceva decât să experimenteze non-stop. Şi aceasta nu ar fi o problemă în sine, ţine mai mult de relaţia cu noul. Dar când o persoană de 40 de ani doar învaţă şi experimentează, s-ar putea să fie o problemă. Întrebarea la care ar avea de răspuns persoana în cauză este: „cine sunt eu, profesional, familial şi social?”.
Exista criza varstei mijlocii?
Realizaţii
Când toate de mai sus s-au desfăşurat fără probleme majore, vom avea un om realizat. Acum putem să vorbim despre formula clasică, cunoscută sub numele de „criza de 30, 40, 50 de ani”. De exemplu, un individ care a ajuns la 40 de ani are familie, carieră, dar simte că nu este fericit. Ce se întâmplă cu el? Până la această vârstă, atenţia a fost îndreptată mai mult spre realizare socială, familială etc. Acum este pus în situaţia în care să se gândească la sine, la cine şi ce este el. Dacă adolescenţa şi tinereţea sunt perioade de acţiune spre social, spre societate şi spre exterior, maturitatea şi senectutea sunt pentru interior, pentru descoperirea de sine, pentru „înţelepciune şi maturitate”.
Ce am putea recomanda celui aflat în aceasta situaţie? În primul rând, să nu facă schimbări; în al doilea rând, să plece într-o călătorie spre sufletul său.
