Dincolo de clipele minunate, sublime chiar, provocarile sunt la ordinea zilei in viata unui parinte. Exista multe solicitari si presiuni, personale si sociale, care vin sa complice legatura pe care o dezvoltam cu copiii.
Despre acesta, dar mai ales despre modul in care putem construi o relatie frumoasa, autentica si durabila cu cei mici, ne-a vorbit Otilia Mantelers, expert in parenting si, nu in ultimul rand, mama a trei copii minunati.Parenting by Connection Instructor, trainer de Playful Parenting, specialist in joaca terapeutica cu copiii de la 0 la 10 ani, Otilia Mantelers sprijina de mai multi ani parintii preocupati de evolutia emotionala armonioasa a copiilor, prin intermediul cursurilor pe care le sustine.Ne-a explicat cum sa realizam, pas cu pas, o conectare profunda, cum sa impunem limitele, dar si cum sa abordam incapatanarea si alte situatii dificile.
Farmacia Ta: Relatia parintilor cu copilul lor este poate unul dintre cele mai complexe si provocatoare raporturi umane. Cum facem sa fie si unul dintre cele mai frumoase?
Otilia Mantelers: Este, intr-adevar, o relatie grea, dar si foarte bogata, care are nevoie de timp, munca si daruire. Munca este, in cea mai mare parte, emotionala si este depusa de parinte. Nu copilul trebuie sa aiba grija de relatie, ci parintele. Daca are momente de coborare, atunci parintele este cel care o repara. Astfel, putem spune ca e o relatie in care investim multa energie si timp. Din fericire, nu trebuie sa asteptam 20 de ani pentru a culege roadele! Frumosul sadit in relatia cu copilul se vede imediat! Este munca, in paralel cu bucurii!
Ca parinti, observam ca tehnicile de tipul pusul la colt, certatul sau luatul privilegiilor nu prea dau rezultate pe termen lung…
Da, asa e, aceste tehnici de control comportamental nu dau rezultate, fiindca nu tin cont de un mecanism dupa care functioneaza creierul uman: un comportament este consecinta unei emotii. Astfel, atunci cand noi sanctionam comportamentul, nu tinem cont de emotia din spatele lui. Este ca si cum am fi un doctor care primeste un pacient care tuseste si, in loc sa vedem care este boala care cauzeaza tusea, tratam simptomul, adica tusea.
Si atunci, ce functioneaza?
Acele instrumente care tin cont de circuitul acesta: gandul/amintirea da nastere emotiei, iar emotia da nastere unui comportament. Am vazut in munca mea cu parintii si copiii ca tehnicile bazate pe conectare si acceptare ale tuturor emotiilor sunt universal valabile, pentru toti copiii, fiindca, in majoritatea cazurilor, creierul uman functioneaza dupa aceleasi principii. Eu dau mai departe instrumentele de conectare Hand in Hand Parenting, pe care le voi explica, pe scurt. Primul este timpul special unu la unu intre parinte si copil, care reprezinta un timp petrecut cu copilul, in care parintele face ce vrea copilul.
Absolut tot ce vrea?
Da, timp de 15 minute, sa zicem, copilul va dori sa se joace de-a prinselea, sa sara in pat sau sa gateasca o reteta noua ori sa se uite la un desen animat. In acel interval de timp special, parintele va face cu mult entuziasm (este important acest entuziasm care trebuie cules de prin toate colturile fiintei noastre) TOT ce isi doreste copilul. Rolul timpului special este acela de a conecta si apropia copilul de parinte si de a-l face pe copil sa se simta acceptat cu toate pasiunile si gandurile sale. Al doilea instrument de conectare este jocul in relatia parinte-copil, care sa promoveze rasul si care sa-i dea copilului puterea.
Exista recomandari speciale pentru acest joc?
Pentru parinte, regulile jocului sunt urmatoarele: parintele urmeaza firul de joc al copilului, el detinand rolul slab in orice interactiune; daca copilul e puternic, parintele va fi slab. Daca copilul e plin de gratie si demnitate, parintele este dizgratios si prostut. Urmand regulile acestea, copilul se simte mult mai puternic, vazand cat de haios e parintele. Si mult mai apropiat de acesta, mult mai increzator in relatia lor! Al treilea instrument de conectare sunt limitele blande, iar al patrulea – ascultarea emotiilor grele atunci cand copiii le elibereaza prin crize de furie si plans. Acesta este initial dificil de implementat, fiindca ori de cate ori copiii plang, noi ne temem ca fie noi gresim, fie copilul este prea rasfatat!
Toate aceste instrumente atat de calde si naturale, care hranesc sistemul limbic (creierul emotional) al copilului, sunt unele dintre felurile de conectare cu copiii pe care imi doresc ca toti parintii din lume sa le incerce, pentru a inlocui sistemele punitive care instaleaza teama si rusinea in copii.
Vorbeste-ne despre incapatanare. De ce apare si cum o gestionam?
Natura copiilor este una entuziasta si iubitoare. Pare ca s-au nascut pentru a se bucura de viata in fiecare zi. Insa, in ciuda acestui dar magic, toti copiii trec prin perioade cand nu sunt ei insisi. Cand nu pot asculta sau reactiona cu atentie la ce se intampla in jur. Comportamentul lor devine irational, noi deseori numim asta incapatanare, si incep sa faca lucruri care nu functioneaza si care ii deconecteaza de cei din jur: trag pisica de coada, isi bat prietenul, nu isi duc farfuria la spalat, nu-si fac temele, nu vor sa manance etc. Ce se intampla in creier? Neocortexul se opreste, iar creierul limbic este cel care dicteaza comportamentele, care nu sunt din cele mai rationale. In astfel de momente, noi, parintii, ne pierdem: am vrea sa ne facem copiii sa inteleaga de vorba buna ce au de facut. Si cu cat ne straduim mai mult sa ii „facem sa inteleaga”, cu atat pare ca ei nu inteleg.
De ce?
Motivul este ca vorba buna nu ajunge la ei in momentele in care neocortexul lor s-a oprit. Ce sa facem? Sa punem limite sau nu? Daca nu le punem, stim cu totii ca el nu se opreste decat daca il amagim cu un TV, o prajitura sau cu altceva. Daca le punem prea aspru, aceste limite ne deconecteaza si ne strica relatia. Hand in Hand Parenting are un fel inedit de a pune limite copiilor, un fel care… conecteaza si vindeca!
Detaliaza, te rog.
Cand procesul de gandire al copilului a fost intrerupt si el nu se simte in siguranta sa rada in hohote sau sa-si descarce suferinta prin plans, comportamentul lui se va modifica in rau. Va face lucruri absurde si nepractice. Va rani pisica sau se va izola sau va fi nemultumit de orice spui si faci. E un semnal ca-i timpul sa intervii. Iti arata ca nu mai functioneaza cum trebuie. Are nevoie sa-i stabilesti o limita. Limita ta ii da ceva sau pe cineva pe care sa se enerveze ca sa isi poata elibera sentimentele de suparare si sa fie din nou el insusi. Pentru un copil al carui comportament s-a modificat in nerezonabil, limitele tale blande, dar ferme vor fi un dar. I-ai spus „Nu”, „Nu acum” sau „Nu te pot lasa sa faci asta” si acum are spre ce sa isi indrepte supararea.
Cum anume stabilim limitele, astfel incat sa fie acceptate/respectate?
Abordarea limitelor are trei pasi: asculta – pune limita – asculta. Cand comportamentul copiilor pare neobisnuit, ne apropiem si ascultam, ca un prim pas de colectare de informatii. Coboram la nivelul privirii lor, aproape de copilul nostru, vedem ce se intampla si intrebam copilul ce se petrece. De ce tipa sau de ce trebuie neaparat sa imbrace rochia albastra care e la spalat acum. Incercam sa ne oprim propria suparare pentru moment.
Ca sa-l ajutam pe copil, vom avea nevoie sa ne concentram pe el, nu pe propriile sentimente. Este esential sa ascultam si sa ne intrebam daca e nevoie sau nu sa punem o limita acum. Raspunsul poate fi NU, atunci cand suntem stresati si frustrati (fiindca atunci putem tipa la ei si ii putem speria) sau cand copilul face o trasnaie din cauza ca are nevoie de relaxare (moment in care nu punem limita, ci doar oferim spatiu si timp de conectare). Raspunsul este DA atunci cand copilul isi pune viata in pericol, cand distruge ceva sau cand se poarta complet nerezonabil (spre exemplu, cand tine mortis sa bea apa din paharul roz).
Mai departe, cum procedam?
Cum spuneam, sunt trei pasi. Primul a fost lamurit, cel de-al doilea pas – pune limita – are loc cand ne dam seama ca, dupa ce am evaluat situatia, este nevoie sa punem limita. Limita este un NU bland, cald si ferm. Al treilea pas – asculta – presupune sa ascultam potopul emotional care se revarsa ca urmare a limitei. De exemplu, cand copilul plange si se zbuciuma ca nu ii cumparam jucaria scumpa. Odata ce am stabilit limitele, ascultarea supararilor copilului ii va permite acestuia sa se vindece de suferinta si sa se simta din nou apropiat de noi.
Cand ne apropiem de copil, pentru a-i opri comportamentul nepotrivit, blandetea noastra ii va permite sa simta acele emotii ingrozitoare pe care le purta inauntru. Va izbucni intr-un plans sanatos sau se va zbate sa scape de noi. In acest moment, incercam sa stam aproape si sa fim atenti pentru ca el sa poata continua sa se exprime si sa se descarce de tensiunea pe care o simtea. Poate ajuta sa ii spunem ceva de genul: „Te iubesc si vad ca suferi. Nu vreau sa fii singur cu toate acele sentimente.”
De la ce varsta sunt pregatiti copiii sa-si controleze „iesirile” si sa-si filtreze replicile?
Controlul asupra iesirilor, fie ele fizice sau verbale, este realizat de partea de creier care se numeste cortex prefrontal, care se maturizeaza la varsta de 22-24 de ani. Asta nu inseamna ca pana la acea varsta el nu se poate controla! Chiar si un copil de 1 an se poate controla. Gradul de autocontrol al impulsurilor depinde de cat de incarcat emotional este copilul. Daca amigdala lui (salasul emotiilor) este plina de tensiuni si dureri emotionale, atunci cortexul prefrontal nu va functiona bine si copilul se va controla greu. Daca insa copilul se conecteaza des si frumos cu parintii, se descarca de stres si tensiuni prin ras si plans puternic, atunci amigdala se goleste, iar cortexul prefrontal sclipeste. Prin urmare, copilul se controleaza mai usor.
Text: Natalia Talmacec
