In Romania, aproape 600.000 de copii au fost diagnosticati cu anxietate, conform unui studiu facut public de Organizatia „Salvati Copiii”. Specialistii asociaza situatia ingrijoratoare cu tendinta parintilor de a pune prea multa presiune pe copii si de a-i critica excesiv.
Despre capcanele acestui mod de a face educatie, dar si despre alternative, ne-a vorbit Gaspar Gyorgy, psiholog clinician, psihoterapeut relational, presedintele Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie.
Farmacia Ta: „Iar ai dat-o in bara!”, „De cate ori sa-ti spun acelasi lucru?”, „Ma faci de rusine!”etc. Multi parinti considera ca-i ajuta pe copii sa se corecteze cu genul acesta de replici.
Gaspar Gyorgy: Si se afla in eroare. In domeniul psihologiei relationale s-au facut numeroase studii longitudinale pentru a afla care sunt factorii care pot ucide o relatie, iar in topul acestora se afla: critica, dispretul, intrarea in defensive si blocajele in comunicare. In timp ce este criticat, creierul copilului care proceseaza emotional si cognitiv situatia, transmite mesaje de pericol catre alte sisteme de aparare si se produce hormonul de stres, numit cortizol. O cantitate prea mare de cortizol poate deveni toxica. A-l expune pe copil zilnic la critica inseamna a-l otravi incetul cu incetul. Asadar, iata si concluzia esentiala: critica este nociva.
Si cu valenta ei constructiva cum ramane?
Ideea de critica constructiva este doar un mit. Studiile ne arata ca aceasta nu aduce niciun beneficiu real atunci cand ne propunem schimbarea comportamentala. Atunci cand nu ne convine ceva, in loc sa criticam, adica sa folosim cuvinte negative despre personalitatea sau caracterul copilului, e mai constructiv sa formulam plangeri. Un exemplu de plangere este: „Sunt foarte furios/furioasa, deoarece nu te-ai tinut de promisiune, nu ai ajuns la timp, chiar daca mi-ai promis ca nu vei intarzia”. In timp ce critica este: „De ce esti atat de nepasator/nepasatoare? Urasc sa te astept mereu. Nu-ti pasa niciodata de mine si de nevoile mele”. Este evident ca o plangere accentueaza un comportament specific, in timp ce critica este o forma de blamare a copilului ca persoana. Atentie! Deseori, critica este mascata prin replici de genul: „Ce naiba este cu tine?”; „Esti defect/defecta”.
Cum le furnizam lectiile importante, fara a-i critica?
Sub nicio forma critica nu este o cale prin care copilul sa invete, cu atat mai putin daca ne referim la lectiile importante de viata. Pentru ca acestea sa fie cu adevarat intelese si stocate sub forma unor informatii de valoare la nivelul memoriei de lunga durata, trebuie sa luam in seama mai multe aspecte:
- Creierul uman ajunge la maturitate in jurul varstei de 24-25 de ani;
- Partea creierului responsabila cu planificarea si stabilirea obiectivelor de viata, cu anticiparea consecintelor, constientizarea complexa de sine si cu moralitate, se numeste cortex prefrontal si este subdezvoltata pana dupa varsta de 20 de ani. O prima dezvoltare semnificativa a cortexului prefrontal – numit si directorul executiv al creierului – se produce la inceputul perioadei de preadolescenta (8-9 ani). Ulterior, copilul are nevoie de repetitie si practica constanta pentru a putea sa se raporteze fata de marile valori ale vietii la fel ca un adult. Prin urmare, cel mai sanatos lucru este ca parintele sa-si asume rolul de surogat al cortexului prefrontal al copilului si, sistematic, sa-l ajute pe acesta sa proceseze informatiile relevante nu doar emotional, ci si cognitiv. Daca vrem sa ne asiguram ca prin strategia noastra facem o treaba buna, atunci regula este sa detinem aceste informatii de baza despre creierul copilului nostru, sa fim constienti de ce este realist si ce este prea mult, sa comunicam constant cu copilul despre ce simte si ce gandeste. Nu in ultimul rand, sa ne angajam in a fi un model atunci cand vine vorba de lucrurile valoroase pe care vrem sa i le transmitem copilului.
De ce se incapataneaza copiii sa nu asculte?
Aceasta este una dintre intrebarile preferate ale parintilor, iar raspunsul meu este urmatorul: Dumneavoastra cat de des il ascultati asa cum el are nevoie? Adesea, noi adultii suntem tentati sa uitam ca procesul de comunicare implica, inainte de toate, o ascultare activa din partea noastra si, abia ulterior, transmitere de informatii. In caz contrar, vorbim de doua procese paralele. Copiii comunica asa cum au vazut la noi, adultii. Cat este de intelept sa ne asteptam ca ei sa ne asculte, daca noi vorbim cu ei in timp ce mai facem zeci de alte lucruri in acelasi timp?
Explicati-ne atunci cum sa procedam.
Esenta unei comunicari eficiente este ca cei doi oameni implicati in dialog sa stabileasca cine este „emitatorul” (cel care are ceva de transmis) si cine este „receptorul” (cel care va decodifica mesajul transmis de emitator). Mai apoi urmeaza cele trei etape ale unui dialog constient. Prima etapa este „oglindirea” atunci cand receptorul ii comunica emitatorului ce a inteles din mesajul primit, iar emitatorul, prin feedback, transmite daca este ceea ce acesta a intentionat sa comunice: „Inteleg ca vrei sa iesim in parc mai devreme.” Etapa a doua este „validarea”, cand receptorul ii transmite emitatorului ca „mesajul are sens”, chiar daca nu reflecta punctul de vedere al receptorului. Important nu e sa ne luptam pentru propriul adevar, ci sa-i transmitem emitatorului ca, in lumea noastra interioara, am facut „loc” pentru punctul sau de vedere: „Ahhh, da, este in regula asa cum te-ai gandit tu”.
Iar ultima etapa este „empatia” – cand receptorul incearca sa ghiceasca emotiile asociate cu continutul mesajului transmis de emitator: „Pot sa-mi imaginez ca, deoarece nu ne-am grabit suficient de tare, acum simti furie, frustrare, iritare”. Iata o secventa dintr-un adevarat proces de comunicare. Iar acum, daca revenim la intebarea adresata, va intreb si eu: Noi adultii de ce ne incapatanam sa nu ascultam? Iar raspunsul este, de cele mai multe ori: Pentru ca nu am invatat sa comunicam!
Sintetizand, care sunt principalele trei sfaturi pe care le-ati avea pentru parintii care pun prea multa presiune pe copii?
- Sa descopere abordarea numita „parenting constient”.
- Sa participle la cat mai multe ateliere si conferinte de parenting.
- Sa se intrebe de unde au invatat sa foloseasca „presiunea psihologica” in cresterea si educatia copiilor.
Natalia Talmacec
