Copilul hipoacuzic este cel a carui acuitate auditiva este insuficienta pentru a-i permite intelegerea propriei sale limbi, pentru a participa la activitatile normale varstei sale si pentru a urma cu succes o unitate de invatamant.
Surditatea copilului este o anomalie frecventa: 1 la 1.000 de nasteri intr-o familie fara antecedente si 15 cazuri la 1.000 nasteri la copiii cu risc inalt.
Surditatea se clasifica in functie de pierderea auditiva in numar de decibeli. Exista urmatoarele criterii de clasificare:
de la 0 la 20 decibeli – auz normal; pierdere de la 20 la 40 db – este vorba de o surditate lejera, de hipoacuzie. 40 decibeli reprezinta volumul sonor al unei conversatii normale.Vorbele normale sunt percepute, dar anumite elemente fonetice si vocea scazuta nu sunt percepute de catre copil. Poate prezenta fatigabilitate, lipsa atentiei, un nivel scazut de intelegere. pierdere de la 40 la 70 decibeli – avem de-a face cu o deficienta auditiva medie, copilul fiind semi-surd. 60 decibeli reprezinta nivelul unei conversatii cu voce foarte tare. Intre 55 si 70, copilul percepe vocea fara sa inteleaga cuvintele. Sunt deja necesare la acest nivel aparatul auditiv si reeducarea. pierderea de la 70 la 90 decibeli – este vorba de o surditate severa, existand o neintelegere accentuata, copilul fiind demi-surd sever. 80 decibeli reprezinta volumul sonor al unei strazi aglomerate. Anumiti copii aud vocea la intensitate mare, dar nu inteleg cuvintele. Acesti copii au nevoie de aparat auditiv, reeducare si invatatul cititului pe buze. pierdere de la 90 decibeli in sus ne prezinta un copil surd profund, 120 db fiind zgomotul unui reactor de avion aflat la 10 metri de pamant.
Cauze si factori de risc
Factorii care determina aparitia hipoacuziei sunt:
istoricul familial (cand exista doi copii cu tulburari de auz); malformatii ale urechii; anomalii cranio-faciale; infectii in utero cu: toxoplasma, rubeola, citomegalovirus, herpes, sifilis, HIV; infectii dupa nastere: meningite, encefalite; hiperbilirubinemie; traumatisme craniene; hemoragii intracraniene; convulsii; droguri ototoxice (dupa administrarea de aminoglicozide); otita medie persistenta si recurenta; boli neurovegetative: sdr. Hunter, ataxia Friedrich; sindroame asociate cu pierderea progresiva a auzului (de exemplu neurofibromatoza).
Tipuri de surditate
Exista doua tipuri de surditate: de transmisie si de perceptie.
Surditatea de transmisie este adesea vindecabila prin mijloace medicale sau chirurgicale. Este consecinta unei afectiuni a urechii medii: patologia timpanului, a oscioarelor si trompei lui Eustachio, reprezentand principalele cauze. Otitele acute supurate, otitele recidivante care evolueaza cu perforatie de timpan duc la aparitia acestui tip de surditate, cel mai frecvent afectate in acest caz fiind frecventele joase (grave). Surditatile provocate prin aceste infectii ORL nu depasesc pierderi mai mari de 60 decibeli. Surditatea de transmise este de 8 ori mai frecventa la copil decat cea de perceptie. Surditatea de perceptie este definitiva si poate sa duca de la pierdere lejera a auzului la surditate totala. Urechea interna este atinsa in acest caz, adica organul auzului (cohleea) sau nervul auditiv pe o anumita parte a traiectului sau. Cauzele in acest caz sunt variate si sunt cunoscute in doar 35% din cazuri, in rest ele raman necunoscute. Semnele care ar trebuie sa alerteze parintii si medicul:
absenta reactiilor nou-nascutului la zgomote si la voce; un somn prea linistit; pierdera progresiva a ganguritului dupa 6 luni: pana la 6 luni copilasul gangureste normal prin simplul joc al organelor fonatoare. Privat de placerea de a se auzi , dupa 6 luni copilul mic inceteaza sa mai gangureasca; o intarziere in dezvoltarea normala a limbajului; copilul de un an care nu raspunde nici la numele sau, nici la alt apel, neatent la tot ceea ce se intampla in campul sau vizual; anumite probleme de articulare a cuvintelor dupa 4 ani: confuzii fonetice sau intre consoanele surde (p, f, t) si consoanele sonore (b, v, d); anumite probleme de comportament: agresivitate, lipsa afectului; dificultati la dictare, in lectura si scriere la scoala. Exista si situatii care ne pot insela cum ar fi acei copii care nu vor sa asculte ce li se cere.
Conduita terapeutica
Tratamentul in cazul hopoacuziei este diferentiat conform gradului de severitate al afectiunii. Astfel, in surditatea de transmisie se poate recurge la tratamentul chirurgical in functie de cauza care a produs-o: malformatiile urechii mijlocii pot fi ablate chirurgical. Atunci cand cauza este o otita seroasa cronica determinata de vegetatii sau edem de perete al trompei lui Eustachio, ablatia vegetatiilor sau un dren transtimpanic poate da bune rezultate. In surditatea de perceptie este indicat implantul cohelar cu multi electrozi. O alta medoda terapeutica este aparatul auditiv sau proteza. Aceasta permite celui care o poarta sa inteleaga ce i se spune cu conditia ca el sa nu fie prea departe de interlocutor sau ca zgomotul de fond sa nu fie prea mare. In cazul in care apelam la aceasta metoda, se impune si o reeducare facuta in paralel. Surdul profund nu isi ia cu ajutorul protezei decat informatii partiale care se adauga la cele obtinute prin lectura labiala (cititul pe buze). In plus, aparatul auditiv permite si auzirea propriei voci.
Metodele de reeducare aplicate copilului hipoacuzic sunt educarea orala pura si educarea bilingva. Educarea orala pura include invatarea cuvintelor, a lecturii labiale si educatia auditiva. Pe de alta parte, educarea bilingva cuprinde invatarea limbii orale si a limbii semnelor (care prezinta propria sintaxa si propria gramatica).
Dr. Silvia Ionescu
Medic neonatolog
E-mail: [email protected]
