De câte ori vi s-a întâmplat să nimeriţi, în aceeaşi încăpere, cu un copil „neastâmpărat“ care să întrerupă o piesă de teatru sau să se manifeste „nepotrivit“ într-un anumit context social? Poate chiar fiul sau fiica dumneavoastră deranjează orele şi o pune la grea încercare pe doamna învăţătoare. Dacă aţi crezut până acum că este vorba despre obrăznicie, aflaţi că, de fapt, poate fi o afecţiune serioasă. De multe ori, în spatele „neastâmpărului“ e posibil să existe o tulburare de neurodezvoltare.
De-a lungul timpului, s-au conturat multe controverse în jurul tulburării hiperkinetice cu deficit de atenţie (ADHD). Aceste neînţelegeri au apărut din cauza faptului că oamenii au prejudecăţi faţă de tot ceea ce nu se înscrie normelor sociale, dar şi a faptului că, în unele cazuri, simptomele pot fi greu de identificat şi asociat cu o cauză exactă.
Mit: ADHD nu este o afecțiune adevărată
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a inclus ADHD pe lista tulburărilor comportamentale și emoționale cu debut încă din copilărie sau adolescență. De asemenea, instituții de renume mondial precum American Psychiatric Association, National Institutes of Health (NIH) și U.S. Department of Education recunosc această afecțiune. Potrivit unui studiu realizat de Salvați Copiii, la ora actuală, în România, există aproximativ 230.000 de copiii diagnosticați cu ADHD. Controversale cu privire la această afecțiune apar pentru că, în primul rând, nu există teste specifice (probe de sânge sau proceduri imagistice) care să poată fi realizate în laborator. Cu toate acestea, există criterii clare și specifice care duc spre un diagnostic, precum și anamneza și detaliile complete despre comportamentul unei persoane.
ADHD, tot mai frecvent la vârsta şcolară
Mit: ADHD este cauzat de proasta creștere
De cele mai multe ori, comportamentul unui copil cu ADHD este privit ca o urmare negativă a „lipsei celor șapte ani de acasă“. Uneori, părinții își fac procese de conștiință referitoare la cum ar trebui să comunice cu cei mici în timpul episoadelor de neatenție, hiperactivitate sau impulsivitate. Cearta și pedepsele nu ar face decât să înrăutățească situația. Chiar dacă părinții se simt vinovați, uneori judecați de către cei din jur, cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru a-și ajuta copilul este să reacționeze prompt încă de la apariția primelor simptome. Mai exact, ar trebui să includă intervenția profesională (terapie comportamentală și de reeducare cognitivă și medicamente) în rutina copilului.
Mit: Adulţii nu pot avea ADHD
Diagnosticarea ADHD la adulţi presupune existenţa simptomelor specifice tulburării atât în copilărie, cât şi la maturitate. În astfel de etape, ele sunt persistente şi asociate unor tulburări clinice sau psihosociale şi afectează individul în diferite situaţii de viaţă.
În unele cazuri, numărul simptomelor scade pe măsură ce persoana diagnosticată avansează în vârstă, însă unii adulți continuă să aibă simptome majore (dificultăți în păstrarea atenției, impulsivitate și stări de neliniște) care interferează semnificativ cu activităţile de zi cu zi.
ADHD-ul poate fi diagnosticat și la adulți
ADHD este una dintre tulburările cel mai frecvent diagnosticate greșit, chiar şi în perioada copilăriei. Prin urmare, sunt mulţi indivizi care, la maturitate, nu ştiu că au o astfel de tulburare, însă simt că sarcinile cotidiene, inclusive treburile de la serviciu, sunt o adevărată provocare. Simptomele specifice ADHD pe care le pot resimţi adulţii sunt: impulsivitate, dezorganizare şi lipsa capacităţii de a trasa prorităţi, dificultăţi în gestionarea timpului, probleme de concentrare, lipsa atenţiei distributive, greutăţi în a duce la final diferite activităţi, schimbări ale dispoziţiei sau toleranţă scăzută la frustrare.
Mit: AHDH nu este o afecţiune gravă
ADHD nu ar trebui să pună în pericol persoana diagnosticată sau pe cei din jurul său, însă, adevărul este că, de cele mai multe ori, afectează considerabil calitatea vieţii. Persoanele cu această tulburare sunt mai predispuse la anxietate şi consum de substanţe interzise decât populaţia generală. Oamenilor cu ADHD le este greu să treacă peste teste şi examene. Totodată, le este greu să ţină pasul cu sarcinile de la serviciu şi se tem constant că vor rămâne fără loc de muncă. De asemenea, tulburarea poate afecta relaţiile de cuplu şi cele de prietenie.
Indivizii cu ADHD se pot pune în pericol pe ei înşişi, dar şi pe cei din jur din cauza impulsivităţii şi a lipsei abilităţii de a gândi în avans consecinţele unei fapte. Ei pot intra în conflict cu autorităţile, îşi pot pierde rapid controlul şi, uneori, chiar sări la bătaie, pot minţi pentru a scăpa dintr-o anumită situaţie şi pot încălca normele sociale.
Mit: ADHD se tratează cu ajutorul medicamentelor
ADHD este o afecţiune care se întinde de-a lungul întregii vieţi. Medicamentele nu vindecă tulburarea, însă, atunci când sunt administrate conform indicaţiilor unui specialist din domeniul senătăţii mintale, au o contribuţie semnificativă la ţinerea sub control a simptomelor.
Dacă unui individ cu ADHD i s-a prescris o anumită medicaţie în copilărie, este posibil să continue administrarea acesteia şi la vârsta adultă, cu ajustări ulterioare ale dozei.
