Mononucleoza infecțioasă (boala sărutului), a fost descoperită în anii 1880 de către Nil Filatov, pediatru rus, care inițial a numit-o „adenită idiopatică”. Până în anul 1967, etiologia bolii nu a fost cunoscută, însă în urma unui eveniment întâmplător s-a putut stabili relația de cauzalitate dintre mononucleoza infecțioasă și virusul Epstein-Barr. Virusul, care este un herpesvirus din genul Lymphocryptovirus, a fost descoperit de către Epstein și echipa sa în 1964, folosindu-se de tehnici de microscopie electronică. Pe lângă virusul Epstein-Barr, există și alte virusuri care pot provoca, de asemenea, mononucleoza infecțioasă (citomegalovirusul, CMV, de exemplu).
Mononucleoza infecțioasă are o incidență mult mai crescută în rândul adolescenților și tinerilor cu vârste cuprinse între 15-24 de ani, în special în țările dezvoltate. În cele în curs de dezvoltare, infecția apare deseori precoce, în copilăria timpurie. La tinerii cu vârste între 16-20 de ani, este cauza a aproximativ 8% dintre durerile în gât. Aproximativ 95% dintre persoane au sau vor avea o infecție cu virusul Epstein-Barr până la vârstă adultă. Boala nu este una sezonieră, pentru că poate apărea în orice perioadă a anului. Totuși, mononucleoza infecțioasă este rar întâlnită în rândul adulților, în jur de 2% din afecțiunile faringiene atribuindu-se infecției cu acest virus.
Ce este mononucleoza infecțioasă?
Mononucleoza infecțioasă (mono, boala sărutului, febra glandulară) este cauzată de infecția cu virusul Epstein-Barr, având o incidență mai crescută în rândul adolescenților și copiilor. De-a lungul vieții, aproape fiecare persoană va suferi de această afecțiune la un moment dat, moment în care organismul va produce anticorpi specifici pentru virus (infecțiile recurente sunt relativ rare). Mai mult decât atât, există persoane care, deși sunt purtători ai virusului, nu manifestă în schimb simptome specifice asociate cu mononucleoza infecțioasă. În schimb, aceste persoane pot transmite mai departe virusul, de obicei prin salivă și mucoase.
Mononucleoza infecțioasă – cauze
Mononucleoza infecțioasă este o afecțiune de natură virală. Apare ca urmare a infecției cu două specii de virusuri:
- Virusul Epstein-Barr – responsabil de 90% din cazurile de mononucleoză infecțioasă. Este un virus extrem de răspândit, însă nu contagios în mod semnificativ. Mai este cunoscut și drept virusul herpetic uman 4.
- Citomegalovirusul – responsabil de 5-8% din cazurile de mononucleoză infecțioasă. În mod uzual, semnele și simptomele asociate infecției cu acest virus nu sunt resimțite de persoana infectată. Mai este cunoscut și drept β-herpesvirusul uman 5.
Virusul Epstein-Barr poate rămâne în organism, în formă inactivă, chiar și după ce simptomele asociate cu mononucleoza infecțioasă dispar. Organismul produce anticorpi pentru a neutraliza și distruge agentul viral. Prin urmare, mononucleoza apare, de obicei, doar o singură dată. Însă în cazul în care reaparare, rareori provoacă simptome, iar persoana bolnavă reprezintă un vector de transmisie a virusului. Recurența infecției este frecventă la persoanele imunocompromise.
Mononucleoza infecțioasă – modalități de transmisie
Boala sărutului, după cum și denumirea o spune, se transmite prin sărut, din cauza contactului cu saliva persoanei infectate. În circumstanțe neobișnuite, infecția primară cu virusul Epstein-Barr poate fi transmisă prin transfuzii de sânge, transplant de organe sau celule hematopoietice. Astfel, mononucleoza infecțioasă este transmisă de la persoană la persoană, în special din cauza contactului cu lichidele biologice ale persoanei infectate: salivă, mucoase, expectorații. Durata perioadei de incubare s-a constatat a fi între 32-49 de zile, cu o medie de 42 de zile.
În momentul de față, nu există un vaccin pentru mononucleoza infecțioasă. Cel mai eficient mod de a preveni posibilitatea contracarării virusului care promovează afecțiunea este menținerea unei igiene cât mai adecvate, în special prin prevenirea contactului direct sau indirect (băuturi, alimente, fluide corporale) cu o persoană diagnosticată cu mononucleoză sau care prezintă orice semne de boală virală (febră, tuse, dureri în gât, oboseală acută).
Mononucleoza infecțioasă – simptome
În general, tabloul simptomatologic manifestat în mononucleoza infecțioasă variază în funcție de vârsta bolnavului.
Mononucleoza infecțioasă la copii
În cazul copiilor, deci înainte de pubertate, infecția cu virusul Epstein-Barr provoacă simptome destul de asemănătoare gripei. Există și situații în care infecția este asimptomatică, însă atunci când simptomele se fac resimțite, acestea sunt similare cu cele ale infecțiilor comune ale gâtului (faringită cu severitate moderat-ușoară, cu sau fără amigdalită).
Mononucleoza infecțioasă la adolescenți și tinerii adulți
În adolescenți și la tinerii adulți, boala se manifestă printr-o triadă simptomatologică specifică:
- febră: adesea ușoară, care durează în jur de 14 zile;
- dureri în gât: adesea severe, insuportabile, timp de 3-5 zile, urmând a se ameliora în zilele următoare (7-10 zile);
- umflarea ganglionilor limfatici: ganglioni relativ mobili, de obicei localizați în jurul cefei, uneori chiar în tot corpul, la nivelul gâtului și axilelor.
Alte simptome asociate cu mononucleoza infecțioasă sunt:
- senzație generalizată de oboseală;
- dureri de cap;
- uneori apar și dureri abdominale cu greață sau vărsături;
- faringita: cel mai proeminent semn al bolii, însoțită de amigdale mărite și puroi (se observă un exsudat faringian similar cu cel observat în cazurile de faringită streptococică);
- în aproximativ 50% dintre cazuri, pe palatul bucal se observă pete roșiatice-violete, numite peteșii. Enantemul (erupția) palatin este relativ rar, dar există cazuri înregistrate;
- există cazuri în care bolnavii de mononucleoză infecțioasă prezintă o erupție cutanată, care este localizată pe brațe sau trunchi;
- pierderea apetitului, dureri musculare și slăbiciune generalizată.
Pentru majoritatea persoanelor care dezvoltă mononucleoză infecțioasă, prognosticul este unul favorabil. Infecția dispare după 2-4 săptămâni de tratament medicamentos, complicațiile severe fiind destul de rare. Există situații în care bolnavii continuă să prezinte particule virale în salivă până la 18 luni după infecția primară. În cazul în care simptomele persistă pe o perioadă destul de îndelungată (peste șase luni), se poate considera că infecția s-a cronicizat.
Mononucleoza infecțioasă – posibile complicații
Management-ul deficitar al infecției cu virusul Epstein-Barr, lipsa tratamentului terapeutic, în asociere cu un sistem imunitar compromis pot face ca mononucleoza infecțioasă să prezinte și să manifeste complicații, cele mai frecvente fiind:
- mărirea splinei;
- hepatită;
- icter;
- anemie;
- miocardită;
- trombocitopenie;
- complicații neurologice: cefalee, meningită, encefalită.
Totuși, complicațiile sunt destul de rar întâlnite, însă dacă acestea se fac simțite este important ca pacientul să se prezinte de urgență la medicul specialist, îndeosebi atunci când acuză dureri la nivelul părții stângi a abdomenului superior (posibil semn al rupturii splenice).
Mononucleoza infecțioasă – diagnostic
Diagnosticul de mononucleoză infecțioasă este pus de către medicul specialist, bazându-se mai ales pe tabloul simptomatologic și pe anamneza pacientului. Diagnosticul de certitudine are în vedere efectuarea analizelor de sânge, când se observă o creștere a limfocitelor. De asemenea, sub examen microscopic se observă faptul că acestea au un aspect neobișnuit (limfocite atipice) și tipic infecției cu virusul Epstein-Barr. Testele de sânge mult mai sensibile sunt testele pentru anticorpi (monospot și heterofil), prin dozarea anticorpilor pe care organismul îi produce pentru a lupta împotriva infecției virale.
Efectuarea profilului funcțional hepatic poate evidenția faptul că sunt prezente manifestări hepatice ale bolii, caracterizate prin inflamații și disfuncții. Există infecții virale și rickettsioze care au manifestări similare infecției cu virusul Epstein-Barr, caz în care trebuie avut în vedere diagnosticul diferențial. Acesta presupune excluderea infecției cu citomegalovirus (CMV), cu virusul imunodeficienței umane (HIV), herpesvirusul uman de tip 6, virusul hepatic B, bolile transmise de căpușe (boala Lyme).
Mononucleoza infecțioasă – tratament
Fiind o afecțiune cu etiologie virală, mononucleoza infecțioasă nu are un tratament specific. În primul rând, este o afecțiune autolimitată, ceea ce înseamnă că se ameliorează în timp. Se poate urma un tratament de susținere și de reducere a simptomelor asociate. Folosirea antibioticelor nu are nicio finalitate împotriva infecțiilor virale, ba chiar poate avea implicații negative asupra organismului. Tratamentul implică odihna suficientă a pacientului, abordarea unei diete cât mai echilibrate și consumul de lichide, în conformitate cu nevoile de hidratare.
Durerea în gât, deși insuportabilă și neplăcută, se ameliorează după o săptămână, iar ganglionii limfatici umflați se retrag după 3-4 săptămâni. Pentru a reduce gravitatea simptomelor, există tratamente medicamentoase specifice, prescrise de către medicul specialist. În cazul în care se acuză simptome asociate cu posibilitatea unei rupturi splenice (dureri ascuțite, localizate), este recomandat ca pacientul să se prezinte urgent la medic. Efectuarea unei ecografii abdominale poate confirma existența unei rupturi splenice, caz în care intervenția chirurgicală este vitală.
