Infecția cu hantavirus reprezintă o problemă emergentă de sănătate publică, caracterizată printr-o gamă variată de manifestări clinice potențial letale. Recent, decesul pianistei Betsy Arawaka, soția actorului Gene Hackman, cauzat de sindromul pulmonar cu hantavirus, a readus în atenția publicului și comunității medicale pericolele asociate infecției cu acest virus. În cele mai multe dintre cazuri, infecția cu hantavirus provoacă sindroame cardiopulmonare severe sau o așa-zisă febră hemoragică cu sindrom renal (HFRS), ambele cu rate ridicate de mortalitate. Infecția este, de fapt, o zoonoză, adică o boală transmisă de la animale (rozătoarele sălbatice) la oameni.
Despre hantavirusuri
Hantavirusurile sunt virusuri ARN monocatenare încapsulate, ce aparțin familiei Hantaviridae, genul Orthohantavirus. Prima infecție cu hantavirus a fost identificată în timpul războiului din Coreea, în jurul anilor 1950. Inițial, boala provocată a fost numită „hantaan” – de la denumirea râului în proximitatea căruia s-au înregistrat majoritatea cazurilor. Aceste virusuri se împart în două mari categorii:
- hantavirusurile americane: Sin Nombre virus (SNV) și Andes virus (ANDV), responsabile de sindromul pulmonar cu hantavirus (HPS), o formă clinică foarte severă asociată cu edem pulmonar non-cardiogen și insuficiență respiratorie acută;
- hantavirusurile euroasiatice: Hantaan virus (HTNV) și Dobrava-Belgrade virus (DOBV), responsabile de febra hemoragică cu sindrom renal (HFRS), caracterizată prin coagulopatii, disfuncție renală și afectare vasculară difuză.
Fiecare tulpină de hantavirus are un rezervor natural specific de rozătoare sălbatice, de exemplu șoarecii de câmp. Infecția este transmisă preponderent prin aerosolizarea particulelor virale ce sunt eliminate prin excremente (urină, fecale) infectate. Se cunosc peste 24 de tulpini virale ce sunt capabile să provoace boli la oameni. Toate tulpinile de hantavirusuri sunt transmise în mod special de rozătoare (mai rar chițcani și lilieci) infectate (acestea sunt asimptomatice). În foarte rare cazuri, infecția cu hantavirus se transmise prin mușcătura de către un animal infectat.
Infecția cu hantavirus – cauze și factori de risc
Principalul factor de risc pentru infecția cu hantavirus îl reprezintă expunerea la excreții (urină, materii fecale) provenite de la rozătoarele (șoareci, șobolani, hamsteri) infectate. De asemenea, un risc mai mare al infecției îl au persoanele care:
- locuiesc sau desfășoară activități în zone cu potențial densitate mare de răzătoare: păduri și ferme, cabane;
- practică activități profesionale și recreaționale precum agricultura și silvicultura, drumețiile și campingul, restaurarea și renovarea clădirilor vechi;
- se expun accidental la zone potențial contaminate, cum ar fi pivnițe, hambare, depozite de cereale.
Expansiunea populațiilor de rozătoare care poartă infecția cu hantavirus poate fi favorizată de o serie de factori precum creșterea temperaturilor și modificările precipitațiilor. Drept urmare, infecția cu hantavirus tinde să fie mai frecvente în lunile calde, când activitatea rozătoarelor, în egală măsură, este mai crescută.
Cum se transmite infecția cu hantavirus?
Hantavirusurile se transmit predominant prin inhalarea aerosolilor care conțin particule virale provenite de la urina sau fecalele eliminate de animalul infectat. Alte mecanisme prin care se poate transmite infecția includ:
- contactul direct cu excrementele, urina sau saliva rozătoarelor infectate;
- ingestia de alimente sau apă contaminate cu excreții provenite de la animale infectate;
- transmiterea interumană, documentată doar pentru virusul Andes, în unele focare care s-au înregistrat în America de Sud.
Spre deosebire de alte infecții virale respiratorii, hantavirusurile nu se transmit semnificativ pe cale aeriană, ceea ce, din fericire, limitează răspândirea în comunitate.
Cât de frecventă este infecția cu hantavirus?
Incidența exactă a infecțiilor cu hantavirus este dificil de estimat din cauza, în primul rând, atât a dificultăților de diagnostic, cât și a subraportării cazurilor. Totuși, datele epidemiologice arată că:
- în Statele Unite ale Americii, în anul 2022 s-au raportat aproximativ 800 de cazuri de HPS, cu o rată de mortalitate de 36%;
- în Europa și Asia, HFRS este mai frecventă, cu mii de cazuri anual și o mortalitate cuprinsă între 1-15%, în funcție de tulpina virală implicată;
- în America de Sud, virusul Andes are potențial epidemic, ca urmare a potențialului ca acest virus să fie transmis interuman.
De asemenea, în unele cazuri infecția cu hantavirus rămâne subdiagnosticată, fiind confundată cu alte afecțiuni febrile sau respiratorii. Însă, ca o concluzie generală, această infecție este mult mai rară decât alte infecții respiratorii de natură virală. Conform datelor epidemiologice, peste 50% dintre infecții se datorează expunerii în sau în jurul casei, 10% expunerii la locul de muncă și 5% expunerii recreaționale (camping, drumeții). Restul expunerilor au loc din cauze aparent necunoscute.
Infecția cu hantavirus – simptome și manifestări
Perioada de incubație a virusului este de 1-5 săptămâni. Infecția cu hantavirus se poate prezenta în două forme clinice distincte, și anume:
Sindromul pulmonar cu hantavirus (HPS)
La rândul său, acesta evoluează în două faze distincte:
- faza prodromală (3-7 zile): febră, mialgii, cefalee, greață, vărsături;
- faza cardiopulmonară (de obicei apare la 3-6 zile după faza prodromală): edem pulmonar, rapid și progresiv, dispnee, hipotensiune arterială, hipoxemie severă, care progresiv duce la compromis respirator (în decurs de 48 de ore ducând la insuficiență respiratorie).
Sindromul pulmonar cu hantavirus are o rată a mortalității de 50-90%.
Febra hemoragică cu sindrom renal (HFRS)
Perioada de incubație este de 12-14 zile. Clinic, infecția cu hantavirus care duce la HFRS tinde să se prezinte cu mai multe faze progresive, și anume:
- faza febrilă (3-7 zile): febră brusc instalată, dureri lombare, cefalee, greață;
- faza hipotensivă (durează de la câteva ore, la câteva zile): hipotensiune și tahicardie, uneori hemoragii (echimoze, hematemeză, epistaxis, melenă, hematurie);
- faza oligurică (3-7 zile): insuficiență renală acută, hipertensiune arterială, edem (pulmonar sau periferic), hemoragii.
- faza diuretică (14-21 zile): diureză crescută, hipotensiune arterială, semne de deshidratare;
- faza de convalescență (3-6 luni): slăbiciune, mialgii.
Spre deosebire de sindromul pulmonar cu hantavirus, febra hemoragică cu sindrom renal are o rată a mortalității mult mai redusă. Infecția cu hantavirus de tipul tulpinilor Dobrava și Hantaan, care provoacă HFRS, are o rată de mortalitate cuprinsă între 5-15%.
Diagnosticul infecției cu hantavirus
Infecția cu hantavirus poate fi confirmată prin investigații precum:
- serologie (ELISA, imunofluorescență), care detectează anticorpii IgM și IgG;
- RT-PCR, standardul de aur care permite identificarea materialului genetic viral în țesuturile infectate și sânge;
- radiografia toracică: în infecția cu hantavirus evidențiază infiltratele bilaterale, sugestive în special în caz de edem pulmonar non-cardiogen;
- teste de laborator: hemoleucogramă cu leucocitoză și trombocitopenie, hematocrit crescut, afectare renală (creșterea creatininei și ureei serice).
Odată confirmat diagnosticul, este imperios să se intervină de urgență cu tratament de susținere.
Infecția cu hantavirus – alternative de tratament
Din păcate, infecția cu hantavirus nu poate fi tratată, deoarece nu există tratament antiviral care să fie încă aprobat. Drept urmare, infecția cu hantavirus ridică necesitatea managementului pur simptomatic, suportiv, care presupune:
- ventilație mecanică în cazurile severe în care infecția cu hantavirus duce la HPS;
- administrarea de fluide intravenoase cu monitorizare atentă a statusului hemodinamic;
- utilizarea agenților inotropi în cazurile de colaps intravascular;
- terapia de substituție renală (dializă) în cazurile în care infecția cu hantavirus duce la forme severe de febră hemoragică cu sindrom renal;
- administrarea precoce de ribavirină (utilă în HFRS, dar ineficientă în sindromul pulmonar cu hantavirus).
De obicei, persoana infectată cu hantavirus necesită spitalizare când deja se află în a doua etapă a bolii, când tusea și vărsăturile predomină prezentarea clinică. De astfel, tahicardia, tahipneea și hipotensiunea ortostatică tind să fie prezente. Hematuria este un marker al leziunii renale în cazul în care infecția cu hentavirus de prezintă cu febră hemoragică cu sindrom renal. În ciuda spitalizării și terapiei intense, infecția cu hantavirus duce la deces în aproximativ 1 din 3 cazuri (în primele 48 de ore de la internare).
Infecția cu hantavirus – complicații și riscuri asociate
Dincolo de faptul că infecția cu hantavirus care duce la sindromul pulmonar cu hantavirus are un prognostic global foarte nefavorabil, infecția poate duce și la complicații precum:
- insuficiență respiratorie acută și necesitatea ventilației mecanice prelungite;
- colaps circulator, șoc cardiogen;
- disfuncție multiplă de organe (MoDS);
- insuficiență renală acută, frecvent reversibilă în infecția cu hantavirus care cauzează HFRS.
Infecția cu hantavirus se manifestă diferit – sindromul pulmonar cu hantavirus, respectiv febră hemoragică cu sindrom renal – în funcție de tulpina implicată.
Infecția cu hantavirus – sfaturi pentru prevenție
Deși infecția cu hantavirus este relativ rară, trebuie avut în vedere faptul are un potențial extrem de grav. Drept urmare, se recomandă adoptarea unor măsuri generale de prevenție, care implică următoarele:
- igienizarea locuințelor și depozitelor, sigilarea punctelor de acces pentru rozătoare;
- deratizarea, în contextul existenței unei populații extinse de rozătoare;
- evitarea manipulării materialelor potențial contaminate fără echipament de protecție;
- aerisirea spațiilor închise înainte ca acestea să fie curățate.
Infecția cu hantavirus rămâne o boală gravă, potențial letală, adesea tardiv diagnosticată. Drept urmare, conștientizarea riscurilor și implementarea unor măsuri preventive devin esențiale mai ales în reducerea riscului de a contracta virusul.
Foto: shutterstock.com
