Glucidele (carbohidrații) îndeplinesc un rol energetic major, furnizând 50-70% din energia totală care se produce în organism (metabolizarea unui gram de glucide eliberează 4 kcal).
Odată ajunsă în organism, glucoza se deplasează prin sânge și ajunge la țesuturile care necesită energie, unde este descompusă printr-o serie de reacții în lanț, în urma cărora are loc eliberarea de energie sub formă de ATP (acid adenozintrifosforic).
Concentrația de glucoză din sânge poartă numele de glicemie. Iar intervalul normal de valori glicemie este menținut printr-un echilibru strict între originea exogenă a glucozei sangvine și originea endogenă a glucozei.
Fluctuațiile concentrației de glucoză sangvină, în afara intervalului de referință pentru glicemie normală, se traduc fie printr-o glicemie mare, fie printr-o glicemie mică. În vederea identificării diferitelor fluctuații de valori glicemie se efectuează o serie de teste de laborator. Rezultatul se compară ulterior cu valoarea pentru glicemie normală, identificându-se astfel starea patologică, implicit cauza acesteia.
Iată care sunt informațiile esențiale referitoare la cauzele, simptomele și modul cum se tratează stările de glicemie mare, respectiv glicemie mică. De luat în considerare este faptul că valorile pentru glicemie normală depind de mulți factori.
Glicemie normală / Valori glicemie
O glicemie normală reflectă eficiența mecanismelor vitale de reglare, aport, consum, biosinteză și degradare a glucozei. Concentrația de glucoză din sânge poartă denumirea de glicemie și în mod normal are o valoare cuprinsă între 70-100 mg/dL. Homeostazia glicemică este asigurată de către insulină (hormon hipoglicemiant, a cărui acțiune duce la glicemie mică) și de glucagon (hormon hiperglicemiant, a cărui acțiune duce la glicemie mare). Acești doi hormoni reprezintă produsul de secreție al pancreasului (celulele β secretă insulină, iar celulele α ale pancreasului secretă glucagon). Principalul stimul care modulează eliberarea insulinei este glucoza.
O glicemie normală este în strânsă dependență de echilibrul între consumul exogen de glucoză și sinteza in vivo a acestui macronutrient. Prin urmare, glucoza sangvină depinde de:
- Originea exogenă – aportul alimentar de glucide (consumul de zahăr, cereale, legume și fructe, lactate) reprezentat în principal de amidon, zaharoză, lactoză și fructoză;
- Originea endogenă – în principal hepatică, prin glicogenoliză și gluconeogeneză.
O glicemie mare sau o glicemie mică, în special pe termen lung sau pe nemâncate (glicemia à jeun), se poate traduce printr-un tablou clinic complex, care necesită investigații de specialitate. Valorile de referință ale glicemiei bazale (pe nemâncate, à jeun) sunt următoarele:
| Interval de referință (valori glicemie) | Interpretare |
| Sub 70 mg/dL (sub 3,9 mmol/L) | Hipoglicemie (glicemie mică) |
| 70-100 mg/dL (3,9-5,6 mmol/L) | Glicemie normală |
| 100-125 mg/dL (5,6-6,9 mmol/L) | Glicemie bazală modificată |
| ≥ 126 mg/dL (≥ 7,0 mmol/L) | Hiperglicemie (glicemie mare cu posibil diagnostic de diabet zahar ce trebuie confirmat sau infirmat) |
Glicemie mare
Cantitatea de glucoză din sânge crește imediat după ingerarea unei mese bogate în glucide. Cu toate acestea, revine la normal, datorită acțiunii insulinei, la cel mult două ore după masă. Însă o glicemie mare, cu valori de peste 125 mg/dL pe nemâncate sau în perioada de post, respectiv de 180 mg/dL înregistrată la două ore postprandial, reflectă condiții patologice. Acestea se pot traduce fie prin tulburări endocrine, rezistență la insulină, intoleranță la glucoză, putând fi ușor identificate prin teste de rutină și analize specifice. Prin acțiunea antagonică a hormonilor care modulează metabolismul glucozei, este menținută homeostazia glicemică.
Cauze glicemie mare
Există numeroase stări patologice și afecțiuni care se traduc printr-o glicemie mare. Principalii factori, în schimb, sunt reprezentați de un deficit în secreția de insulină, creșterea producției in vivo de glucoză (producția hepatică, în principal), precum și scăderea utilizării glucozei. În mod normal, homeostazia glucozei este determinată de echilibrul între producția hepatică de glucoză și absorbția și utilizarea periferică a acestui compus.
Printre cauzele secundare ale hiperglicemiei (glicemie mare) se numără următoarele:
- glicemia de stres: efort intens, emoții puternice, șoc, arsuri severe, IMA, AVC;
- tulburări endocrine: feocromocitom, acromegalie, sindrom Cushing;
- afecțiuni pancreatice: pancreatită acută și cronică, fibroză chistică, cancer pancreatic;
- afecțiuni hepatice cronice, insuficiență renală cronică;
- administrarea de medicamente precum glucocorticoizi, fenitoină și estrogeni;
- diabetul gestațional.
Simptome glicemie mare
În absența secreției normale de insulină de către pancreas și în asociere cu pierderea integrității funcționale a altor sisteme care intervin în homeostazia glicemică, glucoza:
- nu mai este asimilată;
- nu mai este depozitată sub formă de glicogen;
- nu mai este consumată de țesuturi.
Prin urmare, glucoza se acumulează în sânge, înregistrându-se o glicemie mare (hiperglicemie). În momentul în care atinge valoarea de 180 mg/dL (prag renal), glucoza începe să se elimine prin urină, condiție patologică numită glicozurie. Din cauza creșterii presiunii osmotice prin acumularea în sânge a glucozei, are loc deshidratarea țesuturilor. Pacientul cu glicemie mare se simte în permanență însetat și se va hidrata foarte des (polidipsie) și va urina la fel de des (poliurie). Din cauza faptului că glucoza nu poate fi utilizată, pacientul slăbește, este lipsit de energie, instalându-se polifagia (consumă foarte multă mâncare, fără însă a câștiga în greutate).
Simptomele hiperglicemiei severe includ:
- pierdere în greutate;
- simptome neurologice (letargie, pierderea concentrării);
- cetoacidoză diabetică (greață, vărsături, dureri abdominale, respirație urât mirositoare);
- hipovolemie (hipotensiune, tahicardie, mucoase uscate).
Tratament glicemie mare
Obiectivele tratamentului pentru pacienții cu hiperglicemie se axează pe eliminarea tabloului simptomatologic asociat acestei stări, precum și reducerea eventualelor complicații care pot să apară.
La pacienții cu diabet zaharat de tip 1 (insulino-dependent), tratamentul hiperglicemiei se realizează prin administrarea de insulină, în asociere cu o alimentație adecvată. Studiile de domeniu reiterează implicațiile benefice pe care mișcarea le are asupra pacienților cu glicemie mică sau mare, prin îmbunătățirea rezistenței la insulină și a calității generale a vieții. Diabetul de tip 2 poate fi gestionat cu agenți hipoglicemianți administrați oral.
Glicemie mică
Hipoglicemia (glicemie mică) este definită de o concentrație plasmatică a glucozei sub 70 mg/dL. Totuși, există posibilitatea ca simptomele asociate să nu se manifeste până când concentrația plasmatică nu scade sub 55 mg/dL. Hipoglicemia este cel mai des întâlnită la pacienții cu diabet care au fost supuși unei intervenții farmacologice. Pacienții cu diabet de tip 1 au o probabilitate de trei ori mai mare de a înregistra glicemie mică, decât pacienții cu diabet de tip 2, atunci când primesc tratament.
Cauze glicemie mică
Există numeroase cauze care au implicații directe asupra diferitelor valori glicemie, în direcția scăderii acestora. Printre cele mai des întâlnite se numără:
- afecțiunile pancreatice (insulinom);
- tulburările endocrine: boala Addison, hipotiroidism;
- tulburări hepatice severe: intoxicații cu arsenic;
- tulburări funcționale: postgastrectomie, malabsorbție;
- tumori.
La pacienții care nu au diabet zaharat, hipoglicemia este destul de neobișnuită. Cu toate acestea, se poate instala, deseori ca urma a administrării anumitor medicamente, consumului de alcool, tumorilor, deficiențelor hormonale și anumitor boli cronice. Hipoglicemia se poate instala și ca urmare a depleției depozitelor de glucoză din organism, din cauza inaniției și postului prelungit.
Simptome glicemie mică
Manifestările clinice ale hipoglicemiei pot fi clasificate drept neuroglicopene și neurogenice. Simptomele neuroglicopenice rezultă din privarea directă a sistemului nervos central (SNC) de glucoză, principala sa sursă energetică. Manifestările includ:
- modificări comportamentale;
- confuzie, oboseală;
- convulsii;
- comă.
Semnele și simptomele neurogene pot fi:
- adrenergice (tremurături, palpitații, anxietate);
- colinergice (foame, diaforeză, parestezii).
Simptomele și semnele neurogenice apar ca urmare a implicării simpatico-suprarenale (are loc eliberarea de noradrenalină sau acetilcolină) drept răspuns la hipoglicemia percepută.
Tratament glicemie mică
Identificarea rapidă a pacientului hipoglicemic este critică în special din cauza efectelor pe care această stare patologică le implică, cum ar fi coma și decesul. Hipoglicemia severă se tratează prin administrarea intravenoasă de dextroză, urmată de perfuzie cu glucoză. În cazul pacienților care încă sunt conștienți, capabili să își administreze medicamente pe cale orală, se recomandă surse ușor absorbabile de glucoză (cum ar fi sucul de fructe). Pentru pacienții care nu își pot administra agenți pe cale orală, se administrează glucagon (intramuscular sau intranazal). Când pacientul se trezește și este conștient, trebuie administrată imediat o sursă alimentară complexă de carbohidrați, pentru a se ajunge la valorile fiziologice ale glicemiei, compatibile cu viața.
Managementul non-farmacologic al hipoglicemiei recurente implică educarea pacientului și modificări ale stilului de viață. Monitorizarea periodică a glicemiei, identificarea simptomelor asociate acestei stări patologice, sunt critice pentru a se interveni din timp, pentru evitarea unor situații neplăcute asociate fluctuațiilor de valori glicemie, în sensul scăderii sau creșterii. Uzual, glicemia se determină printr-o serie de teste de laborator. Diagnosticul precis se pune în urma unor investigații suplimentare din partea personalului de specialitate, în vederea identificării precise atât a patologiei asociate, cât și factorilor etiologici. Glicemia reprezintă un parametru sangvin a cărui valoare reflectă integritatea organismului, respectiv funcționarea normală a proceselor care mențin homeostazia glicemică: absorbția, biosinteza și degradarea glucozei.
