O axiomă sociologică enunţă că distanţa fizică naşte distanţă socială şi prin extensie, implicit, distanţă psihologică. Cum relaţionarea este parte din ADN-ul nostru social şi cultural, pentru că, se pare, încă de la naştere suntem mai de grabă în căutarea prin interacţiune a celuilalt, distanţarea fizică şi socială pune în reală dificultate nevoia noastră înnăscută de asociere, din cauza unui antagonism intern creat de actualul context pandemic şi post-pandemic, care oscilează între nevoia de apropiere în siguranţă, de contact interuman şi frica de boală.
Izolarea, consecinţe paradoxale
Efectele paradoxale sunt cele mai vizibile consecinţe psihologice ale izolării şi distanţării fizice pentru că oamenii prin natura lor sunt fiinţe sociale pentru care relaţionarea şi apropierea sunt atât de importante.
Sentimentul de a aparţine asigură un climat psihic intern favorabil, similar modelului economic, care facilitează tranzacţionarea unor schimburi, atât de necesare în constituirea sentimentului liniştitor de a fi cu celălalt sau cu ceilalţi.
Alternativa dată de conectarea virtuală rămâne un substitut parţial mulţumitor nevoii noastre autentice de a fi împreună, care nu stinge această dificultate.
Nevoia de apropiere versus nevoia de protecţie
Capacitatea de asociere socială este una definitorie şi este un indicator al sănătăţii mentale. Schimbarea bruscă a stilului de viaţă pe multiple planuri ale vieţii – personal şi profesional – sub spectrul ameninţător al unui factor extern impredictibil, se reflectă inevitabil în starea psihică generală.
Distanţarea socială şi separarea fizică de alte persoane presupune consecinţe foarte diferite în plan psihologic, faţă de sentimentul de izolare socială asumată. Stările asociate unei distanţări impuse de legiuitor sunt frustrante şi copleşitoare, favorizează o stare internă de permanentă alertă, care devine confuză şi dihotomică, între nevoia naturală de apropiere şi nevoia de a fi protejat.
Gestionarea anxietăţii în perioada pandemiei provocate de COVID-19
Pierderea unei lumi şi a unui viitor posibil, aşa cum era planificat
Un impact psihologic al distanţării sociale se reflectă în teama şi incertitudinea accesului la contactul uman direct, fizic atât de liniştitor şi asigurator – îmbrăţişările, strângerile de mână şi alte ritualuri sociale pot fi pentru o perioadă atât de periculoase, iar în unele cazuri, chiar letale. Altfel spus, comportamentele evitante vor fi ceva uzual, iar sentimentul de alienare în aglomeraţia urbană nu ar fi ceva neobişnuit.
O consecinţă a situaţiei curente sunt stările de melancolie asociate ideii de pierdere a unei lumi aşa cum a fost cea dinainte, dar şi al unui viitor posibil, aşa cum era planificat înainte de COVID-19. Ceea ce era realizabil atunci, acum nu mai este atât de cert.
Altă consecinţă, visăm mai mult
O rezultantă inedită a izolării şi distanţării sociale este creşterea intensităţii viselor nocturne şi o mai bună conservare şi redare la trezire a lor, într-o formă foarte vividă şi exuberantă sau la polul opus coşmaruri tulburătoare. Visul este gardianul somnului, iar explicaţia creşterii producţiilor nocturne este legată de felul în care experienţele intense şi deseori extreme oscilante de peste zi se metabolizează în forme simbolice pentru a face posibil somnul.
Suferinţele psihice se accentuează
În cazul particular al unor suferinţe psihice pre-existente, acestea devin mult mai susceptibile ca amplitudine din cauza izolării şi distanţării prelungite. Dacă în prioada de izolare, în faţa ameninţării externe instinctul de conservarea a avut un rol important în asigurarea resurselor interne pentru a face faţă situaţiei, post factum această mobilizare aduce şi o decontare sub forma unor decompensări psihice. Structurile de personalitate anxioase şi obsesionale vor fi mult mai alerte şi îşi vor construi apărări sau ritualuri care să le sporească sentimentul de siguranţă atât în context public, cât şi în cel privat.
Singura certitudine este incertitudinea
Structurile paranoide de personalitate, multe aflate într-o anumită latenţă, au un mediu favorabil să expandeze şi să trăiască scenarii persecutive sau conspiraţioniste.
O categorie foarte afectată este cea a persoanelor de vârsta a treia excluse deja din viaţa socială şi publică, cărora li se vor cere o distanţare şi mai mare, adâncind sentimentul de singurătate şi inutilitate.
Distanţarea socială impusă de vremurile pe care le traversăm generează reacţiile dintre cele mai pardoxale. În mijlocul paradoxurilor este potrivit să acceptăm, cel puţin pentru moment, că singura certitudine este incertitudinea.
