Este foarte probabil ca o persoană să se confrunte cu coaste rupte în momentul în care există o forță suficient de puternică, de energie ridicată, îndreptată spre acestea. În regiunea toracică se găsesc 12 perechi de coaste. Primele 7 perechi se atașează anterior de stern și posterior de zona toracală a coloanei vertebrale. Următoarele 3 perechi de coaste au o legătură cartilaginoasă pe care o împart cu sternul, iar ultimele 2 perechi, denumite „flotante”, se atașează doar posterior, la nivelul zonei toracale. Sub fiecare coastă se află nervul, artera și venele intercostale, care au rol în a asigura inervația și alimentarea cu sânge. Coastele protejează organele și structurile de la nivelul cavității toracice, motiv pentru care orice eventuală fractură necesită evaluare extinsă.
Traumatismele toracice, rezultate din mecanisme contondente sau penetrante, sunt principalele cauze pentru coaste rupte. În cazul copiilor, accidentele de mașină sunt cele mai frecvente cauze pentru coaste rupte, iar adolescenții care practică sporturi de contact (fotbal, box, hochei) acuză mult mai frecvent astfel de incidente. Cauzele pot varia de la căderi de la înălțimi semnificative, până la lovituri directe la nivelul pieptului sau spatelui, tusea puternică, strănutul violent. Copiii au peretele toracic mai flexibil decât adulții, iar coastele lor sunt mai predispuse să se îndoaie, decât să se rupă, în cazul unui eveniment traumatic. Trauma coastelor la copii este foarte severă.
Coaste rupte – cauze și factori de risc
Se consideră că este mult mai probabil ca un copil să dezvolte coaste rupte, întrucât coastele la un copil sunt mai elastice decât cele ale unui adult. De asemenea, persoanele în vârstă sunt mai predispuse la coaste rupte decât tinerii adulți, având și un grad mai ridicat de morbiditate, însă și de mortalitate. O persoană poate dezvolta fracturi costale atât din cauze traumatice, cât și din cauze atraumatice. Majoritatea persoanelor vor dezvolta coaste rupte ca urmare a traumelor cu traiect direct penetrant sau contondent la nivelul pieptului. Primele 3 perechi de coaste sunt cel mai dificil de rupt, iar fracturarea lor indică un grad semnificativ de traumatizare anterioară.
Perechile 4-10 de coaste sunt cele mai vulnerabile în fața traumelor fizice și mecanice, în timp ce perechile 11-12, fiind mai mobile, sunt relativ greu de rupt. La vârstnici, căderile reprezintă o cauză comună pentru coaste rupte și sunt asociate cu mortalitate, morbiditate și prognosticul mai puțin favorabil decât în cazul tinerilor adulți. Fracturile costale pot apărea, pe de altă parte, și din cauza unor patologii, cum ar fi metastazele canceroase cu origine în alte organe. Sportivii pot dezvolta fracturi cronice ale coastelor, prin stres repetitiv și microtraume asociate. Cei care suferă de tuse severă, convulsivă, pot dezvolta fracturi spontane (osteoporoză, boli pulmonare).
Deoarece copiii au coaste mai elastice decât adulții, este mai puțin probabil ca aceștia să sufere de coaste rupte. Prin urmare, copiii care se prezintă cu fracturi costale ar trebui suspectați de o trauma semnificativă care justifică suspiciunea unui posibil abuz asupra acestora. De cele mai multe ori, persoanele se confruntă cu coaste rupte secundar unor traume directe penetrante sau contondente. Sportivii pot dezvolta modele specifice de „fracturi de stres”, în funcție de sportul practicat. Cea mai severă complicație în caz de coaste rupte este așa-numitul „piept flail/ volet costal”, putând avea drept rezultat pneumotorax cu insuficiență respiratorie severă.
Coaste rupte – manifestări clinice
În cazul în care o persoană se confruntă cu coaste rupte, deseori se relevă istoricul unei traume penetrante sau contondente la nivel toracic. De obicei, pacientul cu coaste rupte acuză o durere violentă, nu poate inspira eficient și complet. Pot fi prezente și echimozele (vânătăile) la nivelul peretelui toracic, sensibilitate în momentul palpării sau crepitus (sunet anormal). Orice posibilă anomalie a semnelor vitale (hipoxie, tahipnee, detresă respiratorie), trebuie să ridice necesitatea evaluării suplimentare a unor posibile leziuni, cum ar fi pneumotorax, hemotorax, contuzii de la nivel pulmonar, cardiac. Deseori, persoanele cu coaste rupte pot avea și leziuni suplimentare.
Pacientul care se prezintă cu coaste rupte acuză durere, în primă instanță, mai ales la inspirație sau în timpul mișcării, cu respirație superficială. O porțiune a peretelui toracic poate să se miște separat de restul toracelui (pieptul flail), de obicei indicând afectarea mai multor coaste. Atunci când leziunile apar la nivelul segmentului inferior, ar trebui să se efectueze și investigații pentru ficat, splină, rinichi. Orice persoană cu mișcare paradoxală, anormală, a peretelui toracic, care prezintă suspiciune de fracturi multiple, ar trebui evaluată pentru volet costal, deoarece ar putea exista un risc major de complicații potențial mortale pentru persoana în cauză.
Cele mai grave complicații pe care le pot dezvolta persoanele cu coaste rupte sunt deteriorarea și lezarea structurilor subiacente și voletul costal, cu pneumotorax, insuficiență respiratorie. În cele mai multe cazuri, principalele leziuni viscerale asociate cu fracturile costale sunt leziunile hepatice și leziunile splenice. În mod obișnuit, cu cât fractura coastei este mai extinsă la nivelul cutiei toracice, cu atât este mai probabil să provoace și leziune hepatică sau splenică secundară. Trebuie acordată o atenție deosebită capacității respiratorii a persoanei cu coaste rupte, întrucât fracturile de coaste pot progresa spre insuficiență respiratorie acută și, ulterior, severă.
Coaste rupte – modalități de recuperare
Pentru cazurile simple, de coaste rupte izolate, terapia conservatoare este de obicei adecvată și include analgezice, odihnă și comprese cu gheață. Utilizarea unui spirometru de stimulare, mai ales pentru a preveni atelactazia pulmonară, și a unei atele pentru coastă, sunt recomandate. În vederea managementului durerii în caz de coaste rupte, blocul nervos intercostal poate fi foarte eficient. Când managementul conservator nu are rezultatele dorite sau pentru coaste rupte mult mai sever, stabilizarea chirurgicală reprezintă principala opțiune de tratament. Indicațiile tipice pentru abordul chirurgical în caz de coaste rupte includ:
- lipsa consolidării fracturii costale;
- feformarea peretelui toracic;
- voletul costal (fixarea chirurgicală prin osteosinteza focarelor de fractură, folosind plăcuțe metalice înșurubate).
În cazul în care este necesar abordul chirurgical pentru coaste rupte, de obicei intervenția rapidă duce la rezultate mai favorabile și la evitarea necesității de ventilație mecanică. De asemenea, orice alte posibile leziuni subiacente – pneumotorax, hemotorax – ar trebuie tratate specific, în esență prin inserarea unui tub cu dren.
Foto: shutterstock.com
