„Vreau sa se schimbe”, „Nu ma face fericita”, „Dau foarte multe si primesc putine in schimb”, „Daca esti cinstit nu este apreciat, uita-te la mine”, „Oamenii nu sunt recunoscatori”, „De ce altii pot si eu nu?”, „Toata lumea in jurul meu duce o viata linistita in timp ce eu…”, „Nu am nevoie de ei, sunt mult mai bun oricum”, „Uite cat de cuminti sunt ceilalti copii, doar tu esti agitat”.
Acestea, impreuna cu multe alte afirmatii de acelasi tip, reusesc sa amarasca viata multora dintre noi sau ne determina sa fim ostili cu ceilalti. Oricat de mult si demonstrativ ne-am declara independenta si, in consecinta, ne-am detasa de cei care ne inconjoara, relatiile armonioase cu ei sunt o sursa importanta de sanatate.
Wolf, un doctor de la inceputul anilor 1900, a fost intrigat de longevitatea oamenilor din Roseto (o comunitate italiana din SUA). In conditiile in care media de viata nu depasea 65 de ani in America acelor vremuri, Wolf a descoperit ca oamenii din acesta comunitate traiau mult mai mult. Fiind medic, a inceput sa cerceteze stilul alimentar al acestor veseli italieni emigranti si, spre surprinderea lui, a descoperit ca pizza facuta de ei avea un blat mult mai gros decat cea din Italia si ca sanatosul ulei de masline era inlocuit de untura. Asadar, meniul lor continea multe grasimi si alimente nesanatoase. In plus, oamenii nu faceau sport, multi dintre ei fiind chiar obezi, si nici nu se retineau de la a fuma. Ceea ce a observat doctorul, ramas fara argumentele conferite de aria lui de stiinta, a fost felul in care interactionau locuitorii din Roseto: luau masa in familie extinsa formata din trei generatii, oamenii stateau in fata caselor si vorbeau cu trecatorii, lumea se saluta pe strada fara exceptie. Wolf a socat comunitatea stiintifica prin afirmatia sa: cei din Roseto traiau mai mult datorita relatiilor dintre ei.
In orasele mai, simtul comunitatii este scazut
In 2013, multa lume traieste in orase mari unde simtul comunitatii este foarte scazut, in cazul in care exista. Atunci, cu cine putem avea aceste relatii care sa contribuie la sanatatea noastra fizica si psihica? Cu cine altcineva decat cu partenerul de viata, cu parintii, cu bunicii, cu copiii, cu vecinii, cu colegii de serviciu si cu prietenii. Iata care este comunitatea noastra. Conflictele cu aceste persoane determina tristete, depresie, sentiment de insingurare. Aceia dintre cititori care subscriu la afirmatii din seria celor de mai sus vor spune probabil ca nu au ei ce sa faca legat de aparitia conflictelor. Daca societatea este de asa natura, daca colegii sunt invidiosi, iubitul rece, iubita sufocanta, seful nepasator si prietenii interesati, conflictele sunt inerente. Cu siguranta mediul are si el rolul lui, insa noi putem fi un factor de schimbare, putem fie sa schimbam situatia, fie sa ne schimbam atitudinea, fie sa le facem pe amandoua.
Cum schimbam situatia in favoarea noastra?
Sa spunem ca sunteti de acord cu aceasta perspectiva si sunteti dispusi sa dati o sansa schimbarii, acum vine intrebarea: „Cum fac asta?” Un prim pas este acela de a pune la indoiala propriile ganduri si credinte, a folosi acea indoiala filosofica proprie unui om de stiinta autentic. Ne putem propune sa devenim proprii observatori, suspendand momentan credinta si observand realitatea: „Cum ma port eu cu colegul care nu ma ajuta?”, „Cat de des ii arat si eu prietenului/ei ca il/o iubesc si il/o apreciez?”, „Ce ma face sa cred ca daca un prieten a refuzat sa se intalneasca azi cu mine nu imi e de fapt prieten?” si asa mai departe. Luam frumos acele credinte care ne sunt foarte dragi (chiar daca nu recunoastem) si le testam. Si dupa cum se poate observa, ne intoarcem de fiecare data la „eu”, la felul cum interpretez „eu” realitatea. Astfel, ne asumam ca si noi avem rolul nostru si ca nu tot ceea ce e rau in viata noastra „ni se intampla” si „ne fac altii”. Daca inainte aveam impresia ca suntem rapiti si dusi prin viata de o masina pe care nu o controlam, descoperim ca in realitate noi suntem la volan si ca daca vom cobori putin geamurile fumirii, monstrii care ne atacau si loveau geamurile erau niste ramuri de copaci. Iar daca erau de fapt monstri, putem calca acceleratia pentru ca suntem si stapanii pedalelor, nu doar ai volanului.
Din ce perspectiva privim lucrurile
Eric Berne, intemeietorul Analizei Tranzactionale, vorbeste de 4 pozitii de baza atunci cand vine vorba de atitudinea noastra legata de lume:
- Eu sunt OK – Tu esti OK, denumita si pozitia succesului;
- Eu sunt OK – Tu nu esti OK, acesta poarta numele de pozitia arogantei;
- Eu nu sunt OK – Tu esti OK, pozitia aceasta apartine persoanei care are depresie;
- Eu nu sunt OK – Tu nu esti OK, pozitia inutilitatii.
Aceste pozitii au devenit deja foarte cunoscute, insa Berne in teoria lui le-a extins, incluzand si componenta „Ei”, si iata ce a rezultat:
- Eu +, Tu +, Ei +: o pozitie in care atitudinea pozitiva predomina: „Oricine imi poate fi prieten”.
- Eu +, Tu +, Ei -: pozitie ce include prejudecati si snobism: „Nu avem noi nevoie de ei”.
- Eu +, Tu -, Ei +: o pozitie a moralistului, intalnita la unii parinti: „Tu nu iei note la fel de mari ca ei, eu la varsta ta luam premiul I”.
- Eu +, Tu -, Ei -: pozitia arogantei extreme, a dictatorului: „Toti trebuie sa se incline in fata mea”.
- Eu -, Tu +, Ei +: pozitia masochista de tipul „Eu nu merit nimic”.
- Eu -, Tu -, Ei +: pozitia invidiei supuse: „Ei nu ne plac pentru ca ne descurcam mai slab decat ei”.
- Eu -, Tu -, Ei -: pozitie pesimista si fatalista: „Toata lumea e nedemna, niciunul dintre noi nu e bun”.
Putem sa ne identificam ipostaza pe care ne-o asumam cel mai des fiind atenti la afirmtiile pe care le facem despre noi, despre apropiatii nostri si despre ceilalti. Este bine de stiut ca aceste pozitii nu sunt rigide si ca putem sa ne schimbam perspectiva. Sa nu uitam niciodata ca e sanatos uneori sa luam feedback din realitate si sa ne punem la indoiala gandurile si credintele. Le punem la indoiala nu pentru a ne invinovati, ci pentru a ne asuma responsabilitatea pentru ce simtim si pentru a vedea daca ne dorim sa facem ceva diferit. O reactie emotionala automata (de exemplu, furia) dureaza 90 de secunde din punct de vedere al reactiilor fiziologice, dupa cele 90 de secunde este o alegere de a ramane sau nu in starea respectiva.
Text: Irina Prodan
Consultant: Psihoterapeut Andreea Matauan AITA
Cabinet individual de psihologie
Bibliografie: Berne, E. – Games people play, Pinguin Books, United Kingdom, 2010; Berne, E. – Ce spui dupa Buna ziua?, Editura Trei, Bucuresti 2006; Bolte Taylor, J. – Revelatii despre creier, Curtea Veche, Bucuresti, 2011; Gladwell, M. – Outliers, Back Bay Books, SUA, 2009; Glasser, W. – Cum sa alegem fericirea, Curtea Veche, Bucuresti, 2008.
