Otita externă, numită și „otita înotătorului”, reprezintă inflamația, de natură infecțioasă sau de natură neinfecțioasă, a canalului auditiv extern. În unele cazuri, inflamația se poate extinde spre alte porțiuni, cum ar fi tragusul sau cupa urechii. Otita externă poate fi acută (durează mai puțin de 6 săptămâni) sau cronică (durează mai mult de 3 luni). Denumirea de „urechea înotătorului” este dată ca urmare a faptului că adesea apare în timpul verii, mai ales în climatele tropicale, și mult mai des la persoanele care înoată (din cauza apei care rămâne în ureche și care reprezintă un mediu optim pentru dezvoltarea și proliferarea diferiților agenți patogeni infecțioși).
De asemenea, otita externă se mai poate asocia și cu diferite alergii și boli dermatologice, cum ar fi eczema și psoriazisul. Este o afecțiune care poate apărea la toate categoriile de vârstă, dar este mai puțin frecventă la copiii cu vârsta mai mică de 2 ani. Incidența maximă apare mai ales în jurul vârstei de 7-14 ani. Aproximativ 10% dintre persoane vor dezvolta cel puțin o dată otită externă de-a lungul vieții, în majoritatea cazurilor (95%) în formă acută. Umiditate se pare a fi principalul factor de risc asociat, întrucât favorizează creșterea și dezvoltarea bacteriilor ce provoacă inflamația canalului auditiv. Însă, deși mai rar, poate avea la bază și alte cauze.
Otita externă – cauze și factori de risc
Canalul auditiv extern este acoperit de foliculi de păr și glande producătoare de cerumen. Acest compus – cerumenul – reprezintă o barieră protectoare și are un pH acid care inhibă creșterea și dezvoltarea bacteriilor și fungilor. Răspunsul inflamator asociat cu otita externă este cauzat, în principal, de alterarea pH-ului normal și a barierei de protecție a canalului auditiv extern. Apare deteriorarea epiteliului, reducerea cantității de cerumen cu rol de protecție și umiditate crescută, ceea ce va crește pH-ul, făcându-l alcalin. pH-ul alcalin favorizează creșterea bacteriilor, fiind cunoscut faptul că infecția reprezintă principala cauză pentru otita externă. Infecțiile pot fi cu:
- bacterii: infecțiile cu Pseudomonas aeruginosa și Staphylococcus aureus sunt cele mai des implicate în otita externă (uneori, infecția este polimicrobiană, adică sunt implicate diferite specii bacteriene);
- fungice: infecții cu specii de Candida și Aspergillus, însă relativ mai rar.
Principalii factori care cresc riscul de otită externă sunt următorii:
- practicarea înotului sau înotul recreativ (incidența la înotători este de aproximativ 5 ori mai mare decât în populația generală), ca urmare a umidității constante de la nivelul urechii;
- factori anatomici: stenoza canalului auditiv extern, exostoze ale canalului auditiv extern și pilozitate abundentă la nivelul canalului auditiv extern, canal auditiv extern îngust;
- afecțiuni dermatologice: eczema, psoriazisul, dermatita seboreică, neurodermatita, precum și alte afecțiuni inflamatorii ale pielii;
- factorii de mediu precum umiditatea și temperatura ambientală crescută;
- leziuni traumatice: frecarea urechii, excoriație, îndepărtarea excesivă a cerumenului (prin folosirea bețișoarelor de urechi, în special), purtarea dopurilor pentru urechi și a aparatelor auditive;
- boli sistemice: disfuncții endocrine, diabet zaharat, stare imunodepresivă;
- transpirația excesivă, lipsa sau supraproducția de cerumen;
- radio- și chimioterapia, folosirea produselor cosmetice iritante, stresul prelungit.
Totuși, cel mai des otita externă se asociază cu umiditatea prelungită (care poate să apară fie ca urmare a înotului, cât și a transpirației excesive) și infecția bacteriană ulterioară.
Otita externă – simptome și manifestări clinice
În mod obișnuit, persoanele cu otită externă se confruntă cu:
- otalgie (durere de ureche), care se agravează de obicei în timpul mestecatului și vorbitului;
- prurit (mâncărime);
- senzația de plenitudine auriculară;
- diminuarea auzului.
Multe persoane cu otită externă se pot confrunta și cu scurgeri purulente de la nivelul auricular. În acest caz, ea poate fi confundată cu otita medie acută supurativă. Totuși, un semn care poate ajuta la diferențierea celor două entități clinice îl reprezintă faptul că, în caz de otită externă, în urma mișcării tragusului și tragerii cupei urechii, apar sensibilitatea și durerea. În unele cazuri, mai poate apărea și durerea de maxilar (și în regiunea articulației temporomandibulare, care se intensifică odată cu mișcarea maxilarului). Simptomele sistemice, cum ar fi febra relativ mare (peste 38,3°C) și starea de rău sugerează extinderea infecției dincolo de canalul auditiv extern.
În funcție de severitate, otita externă poate fi clasificată după cum urmează:
- ușoară: prurit, disconfort ușor și edem al canalului urechii;
- moderată: simptome mai puternice și blocarea parțială a canalului urechii;
- severă: durere intensă, febră, limfadenopatie și blocarea completă a canalului urechii.
Simptomul caracteristic îl reprezintă otalgia, care se agravează prin manipularea urechii. Dacă apar și celelalte simptome, este foarte probabil să se ajungă la diminuarea temporară a auzului, senzația de corp străin în ureche și, în unele cazuri, scurgeri purulente de la acest nivel (otoree).
Tratament otită externă
În caz de otită externă necomplicată (care nu s-a extins dincolo de canalul auditiv) se va iniția tratament cu picături antibiotice topice și medicamente pentru gestionarea simptomelor (AINS, paracetamol). Otita externă necomplicată ar trebui să se amelioreze în decurs de cel mult 48 de ore de la inițierea tratamentului cu picături cu antibiotice. Dacă nu se ameliorează, de obicei se recomandă reevaluarea de către medicul ORL. Picăturile de urechi care conțin și steroizi pot fi foarte utile în a reduce inflamația, secreția și accelera ameliorarea durerii. Totuși, indiferent de antibioticul utilizat, până la 90% din cazuri se rezolvă în 7-10 zile de la inițierea tratamentului.
Antibioticele topice indicate de obicei în caz de otită externă sunt:
- polimixină B, neomicină și hidrocortizon: 3-4 picături în urechea afectată, de 4 ori pe zi;
- ofloxacină: 5 picături în urechea afectată, de 2 ori pe zi;
- ciprofloxacină și hidrocortizon: 3 picături în urechea afectată, de 2 ori pe zi.
Dacă se suspectează perforarea membranei timpanice trebuie evitate picăturile de urechi pentru că au potențial ototoxic. Curățarea urechii – doar dacă nu se suspectează perforarea membranei timpanice – se face doar de către medicul specialist. Agenții antifungici se recomandă doar când se certifică infecția cu agentul patogen de această natură. Antibioticele administrate oral nu par a fi eficiente, dar se recomandă la persoanele cu diabet, HIV/SIDA, suspiciune de otită externă malignă sau care, concomitent, prezintă și otită medie acută (cu perforație timpanică). În unele cazuri, otita externă se va rezolva de la sine, dar există și un oarecare risc de recidivă ulterioară.
Otită externă – sfaturi pentru prevenție
Pentru a reduce riscul de dezvolta otită externă, se recomandă următoarele:
- evitarea umidității crescute de la nivelul urechii: folosirea dopurilor de urechi, a unei căști de înot, atunci când se intră în apă;
- uscarea corespunzătoare a urechilor după baie sau înot, prin înclinarea capului într-o parte și în cealaltă pentru a permite scurgerea apei și folosirea unui prosop moale și uscat pentru a șterge partea exterioară a urechii;
- evitarea curățării urechilor folosind bețișoare de urechi sau degetele, aceste practici putând irita pielea și împinge cerumenul în profunzime, ceea ce crește riscul de otită externă;
- evitarea îndepărtării excesive a cerumenului din ureche, întrucât acesta are un rol protector deosebit de important.
- evitarea folosirii săpunurilor dure sau altor produse cosmetice pentru a spăla urechile;
- gestionarea corectă a diferitelor afecțiuni dermatologice care cresc riscul de otită externă.
Foto: shutterstock.com
