Pentru a înţelege dacă „căderea de calciu” are un fundament real, trebuie să vă prezentăm câteva noţiuni de bază despre metabolismul calciului în organismul uman.
Calciul reprezintă aproximativ 1,5-2% din greutatea unui adult, fiind cel mai abundent mineral din organimul uman. Cantitatea de calciu din organism reprezintă deci între 1.200 si 1.400 de grame, dintre care 99% se găseşte în oase, sub formă de hidroxiapatită. Sub această formă de stocare, calciul conferă rezistenţă sistemului osos; dar reprezintă şi o rezervă la care organismul nostru apelează la nevoie.
Pe lângă rolul calciului în metabolismul osos, acesta îndeplineşte funcţii importante în procesul de coagulare a sângelui, în contracţia muşchilor (inclusiv a inimii) şi în transmiterea impulsurilor nervoase.
Homeostazia calciului
Organismul uman nu poate să producă calciu, aşa că alimentaţia este singura sursă de calciu pentru noi. În ceea ce priveşte doza zilnică recomandată de calciu, aceasta este de aproximativ 1.000 mg/zi în cazul adulţilor şi mai mare (1.200-1.300 mg) în cazul copiilor, adolescenţilor şi vârstnicilor.
Absorbţia calciului în sistemul gastrointestinal este influenţată de hormonul paratiroidian şi de calcitriol (forma activă a vitaminei D). Iar nivelul seric al calciului este menţinut între anumite limite (între 8,8 mg/dl si 10,2 mg/dl) prin intermediul hormonilor care reglează transportul calciului în intestin, rinichi şi oase. Cei trei hormoni principali implicaţi în aceste procese sunt hormonul paratiroidian (PTH), calcitonina şi vitamina D.
Nivelul de calciu deviază foarte rar de la nivelurile serice menţionate mai sus, pentru că acesta joacă un rol critic în numeroase funcţii celulare.
Astfel, pentru creşterea nivelului seric al calciului au loc următoarele procese: PTH-ul acţionează asupra rinichilor pentru a creşte reabsorbţia calciului, ulterior rinichii stimulează secreţia de vitamina D, care, la rândul ei, va stimula reabsorbţia calciului din intestin. În plus, hormonul paratiroidian stimulează osteoclastele (un tip de celulă osoasă) să resoarbă calciu de la nivelul oaselor.
Pentru scăderea nivelului calciului din sânge au loc următoarele procese: hormonul numit calcitonina (produs de unele celule din glanda tiroidă) acţionează asupra unui alt tip de celule osoase (osteoblastele), care vor depune calciu în oase. Calcitonina inhibă şi absorbţia calciului din intestin şi reabsorbţia renală a calciului, stimulând excreţia urinară a acestuia.
Hipocalcemia
Hipocalcemia (scăderea calciului în sânge) este definită ca o valoare mai mică de 8,8 mg/dl. Cele mai frecvente cauze de hipocalcemie sunt boala cronică de rinichi, deficitul de vitamina D şi malabsorbţia cauzată de intervenţiile chirurgicale pe tractul gastrointestinal. În plus, şi hipoparatiroidismul apărut uneori după operaţiile în zona gâtului poate cauza hipocalcemie.
Atunci când ne referim la „căderea de calciu” ne referim la hipocalcemia acută, ale cărei simptome sunt:
- parestezii (furnicături) la nivelul buzelor şi la nivelul degetelor de la mâini şi picioare;
- crampe musculare dureroase;
- tetania în cazurile severe.
Concluzie
Menţionăm că nu există prea multe date în literatură privind incidenţa hipocalcemiei. Dar persoanele care suferă de aşa-numita „cădere de calciu” nu descriu simptomele enumerate mai sus, ci se plâng de tremurături, senzaţie de „gol în stomac”, ameţeli, transpiratii reci sau senzaţie de leşin. Aşadar, „căderea de calciu” este o entitate la limita dintre mit şi realitate, întrucât simptomele puse pe seama „căderii de calciu” sunt cauzate de alte tulburări, unele fiind tulburările anxioase.