Multă vreme apendicele a fost considerat o reminiscență, un organ ce și-ar fi pierdut funcția fiziologică în urmă cu mai multe milenii. Ei bine, știința din ultimii ani începe să-i reabiliteze reputația. Acum știm că apendicele începe să-și aducă contribuţia la buna funcționare a organismului încă din perioada intrauterină. Astfel, în jurul săptămânii a 11-a de dezvoltare, la nivelul apendicelui fetal apare un tip de celule endocrine care s-au dovedit a produce diverse amine biogene și hormoni peptidici, compuși implicați în mecanisme de control biologic (homeostază).
Mai târziu, apendicele pare să participe destul de activ la susținerea apărării imunitare. La scurt timp după naștere, în apendice se acumulează țesut limfoid, care atinge un vârf între a doua și a treia decadă de viață, scăzând rapid după aceea, ca apoi, pur și simplu, să dispară după vârsta de 60 de ani.
Practic, în primii ani de viață, apendicele funcționează ca un organ limfoid, ajutând la maturarea limfocitelor B (o varietate de globule albe) și la producerea imunoglobulinei A (IgA), un anticorp important pentru un răspuns imun eficient, în special la nivelul mucoaselor. Cercetătorii au mai arătat că apendicele este implicat în producerea de molecule care ajută la direcționarea limfocitelor către diverse zone din corp, unde e nevoie de ele.
Sanctuar pentru bacteriile intestinale bune
Oamenii de ştiinţă de la Centrul Medical al Universități Duke, SUA, susțin că apendicele ar fi o gazdă bună pentru bacteriile prietenoase din tubul digestiv. Aici, acestea pot rezista unui episod sever de diaree și se pot înmulți în siguranță, ca apoi să iasă și să repopuleze intestinele pentru a reface echilibrul florei microbiene din tubul digestiv. Apendicele nu e întâlnit doar la om. Acesta e prezent și la primatele mari, alte maimuțe, opossumi, wombat și iepuri, funcționând, în fiecare caz, ca un centru de aprovizionare pentru bacteriile instestinale benefice.
Potențial uriaș pentru chirurgia reconstructivă
În trecut, apendicele era înlăturat, de rutină, în timpul altor intervenții chirurgicale abdominale, chiar dacă nu era necesar, în ideea că astfel va fi prevenită o eventuală criză de apendicită. La ora actuală, apendicele este scutit de acest „tratament”, fiind păstrat pentru situațiile neprevăzute în care chiar poate fi nevoie de el. De pildă, el poate fi utilizat cu succes pentru reconstrucția vezicii urinare, în cazurile în care aceasta este îndepărtată. În astfel de intervenții chirurgicale, o secțiune a intestinului este folosită pentru a forma o nouă vezică urinară, iar apendicele se dovedește a fi foarte util pentru a recrea un „mușchi sfincterian”, astfel încât pacientul să rămână continent (capabil să rețină urina). În plus, apendicele poate fi un înlocuitor excelent pentru un ureter bolnav, permițând astfel refacerea circulației urinei de la rinichi la vezică. În concluzie, privit cândva drept un țesut nefuncțional, apendicele este acum considerat un „back-up” important, utilizabil într-o varietate de tehnici chirurgicale reconstructive.
Așadar, să ne tratăm apendicele cu mai mult respect.
